Inca doare

Eram in camera intins in pat, singur … stingher … pierdut … frunzaream prin amintiri, imagini care ma faceau fericit, dar surprinzator toate se ascundeau, fugind speriate. Amintirile mele pretioase se fereau de parca eram un cosmar. Nu … nu mai vreau durere, nu mai vreau tristete, nu mai vreau lacrimi. In sine`mi urlu “Vreau liniste, vreau pace, vreau sa fiu fericit !!” , dar nimeni nu aude, nimic nu reactioneaza, doar pulsu`mi creste. Macar traiesc, e un semn, dar gandurile negre ma napadesc, se face intuneric. Ma uit in jur si nu disting nimic, pipai si simt neant, trag aer in piept si parca e plumb. E liniste, o liniste sinistra dar care cel putin ma calmeaza. Sunt constient ca este un vis dar aerul greu ma darama.
Undeva departe se aude ceva, imi ia ceva sa deslusesc ce anume e, un punct, ma indrept spre locul acela suspect la inceput, ce poate fi, aud glasul unei fete. Inconfundabil, este al ei, spre surprinderea mea mai aud si alte voci, baieti, fete, unii mai galagiosi, altii mai linistiti. Ajung grabit pana cand punctul devine de marimea unei pagini. Ma apropii si mai mult, curios ca un copil, vad ca nu mai creste, nu se mai mareste. Descopar o fotografie in care totul este animat, presupun ca este o amintire, o ridic ma uit atent si acolo este ea, o admir, zambeste, ma uit la restu, persoane cunoscute dar nu pot spune de unde. Ma vad si pe mine, nebun, galagios, glumet, merg cu grupul, imi pare totul foarte familiar, dar nu stiu de unde. Undeva pe fundal se aude muzica, galagie, un concert probabil. Acolo ne unim cu alt grup.
De sub fotografie se desprinde alta, un club, galagie, semi intuneric, sticle pe masa, lume adunata si tot odata imprastiata in bisericute. Este si ea acolo, si eu, si la fel ca in prima dar mai putini. Ma uit la ambele si ma vad, fara nici o tinta, razand cu toata lumea, glumind, agitat si totusi trist. O tristete pe care altii nu stiu daca o vad. Ma uit la ea, calma, zambeste, si totusi si ea e trista, acelasi fel de tristete doar ca ea este cu mintea in alta parte, departe de noi. Trebuia sa imi dau seama ca sunt un nimic pentru ea. Privirea ei este goala, pierduta in amintirile ei. Vreau sa intru in mintea ei, sa vad ce simte, sa pot sa alin acea durere. Ating suprafata fotografiei, rece si intepatoare. Un univers inaccesibil, inchis privirilor straine.

A fost odata

Vara venise de cateva saptamani, lumea era afara prin parcuri, concertele se tineau lant. Eu incercam sa ma mentin desupra liniei de plutire, lumea viselor frumoase era asa aproape in acele clipe de realitate. Ma vedeam impreuna cu ea, mergand prin parcuri, la concerte, la film, la munte, la mare, ma vedeam stapanul Universului alaturi de ea. Cand imi reveneam vedeam cum un Univers ne desparte. Pentru ea as fi renuntat la Soare, ea fiind lumina ochilor mei, si tot pentru ea eram o umbra pe care incerca sa o tina la distanta. La cel mai mic semn de apreciere aveau loc in mine explozii de bucurie, nervii imi dansau sub piele, un tremur placut ma trecea din varful degetelor pana in crestetul capului. Zambetul ei pentru altii era ceva obisnuit, pentru mine era ceva mirific. In ochii ei mi se parea ca vad viitorul, unul plin de fericire, unul linistit. Mainile ei mangaiau aerul pe care eu il respiram, si simteam la randu`mi mangaierea, atingerea ei divina. Si totusi in urma mea demoni imi sopteau “Nu te place, nu te suporta, tot ce face e un fals!”. Nu vroiam sa cred, nici acum nu cred, dar indoiala, emotia, frica muscau din spiritul meu incercand sa ma domine.
O vedeam la concerte, la adunari prin oras, de fiecare data era schimbata dar mereu aceeasi, ma orientam dupa ea ca o floare dupa soare. O sorbeam din priviri si totusi aveam impresia ca se termina prea repede, frica deja imi spunea “ Nuu! Termina, inceteaza o s-o consumi!” si imediat incercam sa ma uit in alta parte. In acelasi timp dorinta poposise pe umerii ei si privirea imi era trasa cu lanturi spre ea, care ea imi ghida acum privirea pe buzele, ploapele, obrajii, gatul, mainile ei. Din suflet faceam apel ratiunii care raspundea necontenit si crud “Ce ? Crezi ca se uita ea la tine ? O abominatie a naturii ? Ha ha ha!" un sunet metalic imi umplea mintea. "Gaseste`ti locul in lumea astea muritorule si nu mai visa.” Durerea se strecura ca un sarpe incolacit pe sira spinarii imi ajungea in minte si se cuibarea.
Mintea mea era de acum un camp de batalie in care nimeni nu vrea sa castige, doar sa se joace, o joaca cu un suflet pierdut. Un suflet dezorientat, care se agata de o persoana straina ca un copil de mama lui. Nu stie ce`l atrage la ea, o parte, un colt, totul, poate nimic dar nu poate renunta la ea.Priveam cum in jurul meu tineri se tin de mana si totusi mana ei era libera, simteam cum tupeul imi ridica palmaspre a o cuprinde pe`a ei apoi frica de respingere imi musca mana “ Vrei sa iesi in evidenta ? Cine te crezi prapaditule, treci la locul tau!”.
Prima mea victorie in suflet s`a sondat cu o dezamagire, am avut curajul sa ma pronunt si pentru o clipa am vazut cum din lumina ce emana din ea au inceput sa curga siroaie de venin, pe aripi malefice zburau respingerea si mila. Pe la spate simteam degetele panicii cum imi inconjoara capul si mi se inclesteaza peste ochi, si ea sopti … “Al meu esti!”. Stateam in clipe de soc cu gandul la statura mea “ N`am sa ma pierd, nu am sa cad, gaseste`ti calmul!”. Dar calmul meu era in adancul spiritului legat de un pom numit uitare. In jurul lor dansau frica, pierzania si singuratatea, bucuroase de captura lor.